Primele civilizatii nu aveau sateliti pe cer, cartografiind fiecare centimetru al lumii in timp real. Ei cunosteau doar partile lumii pe care le vazusera. Totul dincolo de asta, trebuiau sa-si imagineze.
A facut lumea un loc strain, mai magic. Ei si-au vazut propriile case in centrul unei planete asemanatoare unui disc, inconjurate de un prag care ii ducea intr-o lume de magie care se intindea pe marginile pamantului.
Exista o mana de harti antice ale lumii si enciclopedii care ne spun cum au vazut lumea aceea. Babilonienii, grecii si romanii si-au lasat cu totii in urma propriile lor viziuni despre lumea noastra si despre cele mai indepartate praguri ale ei, fiecare dand o privire asupra modului in care au vazut lumea si si-au imaginat cele mai indepartate parti sau margini ale pamantului.
Babilonienii: cele sapte regiuni exterioare
Cea mai veche harta a lumii gasita vreodata a fost realizata in Babilon. Ea arata lumea ca un disc rotund inconjurat de un ocean de ape amare. Pe marginile pamantului, dincolo de ocean, credeau ei, erau sapte pamanturi ciudate pline de magie si monstri.
- Hereford Mappa Mundi: orase legendare, rase monstruoase si fiare curioase intr-o singura harta a lumii
- Papirusul din Torino: cea mai veche harta egipteana topografica si geologica
- Harta babiloniana a lumii arunca lumina asupra perspectivelor antice
Harta a fost realizata in secolul al VII-lea sau al VI-lea i.Hr., dar ideile ei sunt si mai vechi. Notele lasate de gravor spun ca a fost copiat de pe o tableta facuta cu 200 de ani mai devreme, dar ideea este probabil si mai veche decat atat. Una dintre lumile exterioare de pe harta respectiva apare in Epopeea lui Ghilgames, scrisa in 2100 i.Hr.
Regiunile exterioare au forma unor triunghiuri. Babilonienii credeau ca asa aveau sa arate cand se apropie de la mare: ca intinderi mari de pamant care se ingusteaza din ce in ce mai mult pe masura ce merg, marginile pamantului cazand in spatiu nesfarsit.
Doar o mana dintre descrierile lor supravietuiesc, dar fiecare sugereaza ca sunt locuri mistice si inaccesibile. Unul este etichetat locul „unde pasarea inaripata isi termina zborul”, adica un loc in care nicio pasare nu poate ajunge. Un altul, avertizeaza harta, gazduieste un taur cu coarne care ataca pe oricine aterizeaza acolo.
O insula din nord, credeau ei, era invaluita in intuneric complet. Un altul, putin la vest de el, era un loc in care lumina era mai stralucitoare decat orice stea.
Grecii: Tarile Monstrilor
Primii greci, inainte ca Pitagora sa propuna pentru prima data ca lumea noastra este rotunda, aveau o idee foarte diferita despre cum arata lumea noastra. Ei credeau ca lumea este un disc; o serie de cercuri concentrice cu Atena in centru.
Ei credeau ca propria lor casa era un cerc aproape perfect, inconjurat de o Marea Mediterana perfect circulara. Africa, Europa si Asia se invarteau perfect in jurul acelei mari. Si daca cineva ar calatori suficient de departe pentru a ajunge la capatul unuia dintre continentele straine, n-ar gasi altceva decat un ocean nesfarsit.
Pentru ei, Atena era mai mult decat centrul geografic al lumii – era si centrul civilizatiei. Cu cat o calatorie mai departe spre marginile pamantului, cu atat pamantul si oamenii aveau sa devina mai salbatici si cu atat mai multi monstri aveau sa gaseasca.
Chiar daca grecii au inceput sa inteleaga mai bine lumea exterioara, totusi au acceptat ideea ca era un disc cu monstri pe margini. Cand exploratorul grec Ctesias s-a intors din India, a insistat ca a vazut oameni cu capete de caine, tigri cu fete umane si oameni cu picioare gigantice pe care i-au folosit ca umbrele de soare.
India, credeau ei, era una dintre capetele pamantului. Herodot a scris ca India era cel mai indepartat est pe care cineva il putea calatori si ca Arabia era cel mai indepartat punct din sud. Dar nordul si vestul, credea el, erau un mister inca neexplorat:
Romanii: Tarile de Jos
Conceptul grecesc despre lume nu a disparut complet. Chiar si dupa ce Pitagora si Aristotel au sugerat ca lumea ar putea fi o sfera, multi par sa fi pastrat in continuare ideea ca exista o margine a pamantului plina de salbatici.
Iulius Cezar, insusi, era convins ca Roma este centrul lumii. Cu cat ai calatorit mai departe, credea el, cu atat oamenii vor deveni mai salbatici.
Nu era cu totul diferit de felul in care grecii vedeau lumea, cu exceptia faptului ca, pentru romani, extremitatile de nord si de vest ale lumii nu mai erau tari neexplorate. Ei isi indreptasera armatele chiar in ceea ce credeau ca este marginea lumii.
Marginile nordice, cred ei, au fost acoperite de inundatii. Pliniu cel Batran, care a vizitat oamenii Chauci care locuiau in nord-vestul Germaniei, a raportat:
„Acolo, de doua ori la fiecare douazeci si patru de ore, marea uriasa a oceanului matura intr-o inundatie pe o intindere mare de pamant si se ascunde… Acolo aceste nenorociti oameni ocupa terenuri inalte… cand valul s-a retras, sunt ca niste naufragiati.”
Romanii s-au convins curand ca toate periferiile lumii nordice sunt la fel. Erau plini de paduri salbatice si mlastini in care traiau barbati salbatici, bombardati constant de prabusirea mareelor in crestere.
A fost un mic indiciu de adevar extins intr-o minciuna. Vazusera o parte a Germaniei care se afla sub nivelul marii si si-au spus ca asa arata lumea intreaga in afara domeniului lor.
